Petronela Rotar este mamă, este scriitoare și este o femeie foarte puternică, este un om deosebit, un exemplu pentru femei în special.

Am descoperit-o pe Pertonela Rotar prin intermediul cărților ei, în special prin romanul “Orbi” și prin ultima carte “Privind Înăuntru”, cărți pe care le recomand cu mare drag, care m-au făcut să privesc adânc în interiorul meu.

Pe coperta cărții “Privind Înăuntru“ am citit următoarea frază: “Am adunat în cartea asta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. E darul pe care îl întorc vieții, pentru că m-a îngăduit și a așteptat să mă întorc cu fața spre ea.”

Cu sigurantă va ajuta, de aceea am rugat-o  să ne răspundă la câteva întrebări să înțelegem cât de important este rolul nostru de mamă în viața copilului,  ce să facem să creștem copii echilibrați.

1. Cât de important este rolul mamei în viața copilului, și cât de important este ca mama să fie vindecată emoțional?

E cel mai important. Legătura mamă-copil este esențială, iar să fim iubiți, validați, acceptați, conținuți cum se spune în limbaj psihologic, cu toate ale noastre, de către propria mamă, face diferența între copiii care devin adulți fericiți, echilibrați, și copiii care devin adulți disfuncționali. O legătură proastă, săracă emoțional, cu mama, duce la probleme pe termen lung în viețile noastre. Iar nevoia de mama și de iubirea, aprobarea și acceptarea ei nu încetează niciodată, mai ales atunci cînd ele nu au fost satisfăcute în copilărie. Deși adult de acum, copilul nu va înceta să tînjească după ele, să spere că le va căpăta pînă la urmă. De multe ori, în astfel de situații, copilul își va modifica personalitatea și comportamentul pentru a fi pe placul mamei, sperînd că va reuși să capteze iubirea, să primească aprobare, să fie validat pînă la urmă de ea. În terapie, afli cît de mult te-a influențat relația cu mama, cît de mult și-a pus amprenta asupra vieții tale, asupra felului în care te-ai construit ca om. Paradoxal, deși rațional am crede că e altfel, o relație proastă cu mamele noastre ne afectează mai tare decît una bună, și nu doar pe noi, ci și pe copiii noștri, fiindcă le transmitem fără să știm sau vrem nu doar rănile noaste, dar și modele de comportament indezirabile. Vestea proastă pentru noi toate care am vrut să nu fim ca mamele noastre este că devenim mamele noastre, în forme poate mai subtile, mai rafinate, însă nu scăpăm de asta nicidecum.

2. Care este principala regulă pe care ar trebui să o urmeze mama pentru a crește un copil echilibrat?

Nu cred că există o regulă principală, însă o certitudine pe care am căpătat-o în munca mea cu mine, în terapia de grup și din studiul meu este aceea că nu există copii echilibrați și fericiți cu mame dezechilibrate și nefericite. Dacă aș formula o regulă, aceea ar fi: caută-te pe tine, vindecă-te, fii bine cu tine, iar atunci cu siguranță copilul tău va fi și el bine.

3. Care este cea mai frecventă greșeală pe care o face mama în relație cu copilul?

Nu pot răspunde la modul general, pot spune care a fost cea mai mare greșeală a mea, pe care o observ și la alte mame: să îmi doresc și să fac tot posibilul ca copilul meu să nu cumva să sufere, să îl scutesc de orice frustare, de orice supărare. Iar pentru asta, să mă pun cu totul la dispoziția lui. Pe termen lung, e foarte păgubos pentru copil: dezvoltă zero toleranță la frustrare, iar viața nu îl va servi așa cum am făcut-o eu, or el nu va ști să se descurce, obișnuit să i se rezolve orice cerere pe loc. Mai mult, acest mod de a fi cu totul la dispoziția lui, ca să nu cumva să sufere, îl face dependent și neputincios. Noroc că m-am prins relativ la timp, deși deja stricasem destul de multe pînă la momentul respectiv, iar fetele mele sunt destul de mult obișnuite ca mama să rezolve și să se ocupe, încă lupt să le dezvăț. De fapt, facem totul pentru copiii noștri din motive destul de egoiste, dacă stăm să desfacem aceste mecanisme. Eu am vrut să nu fie copiii mei nefericiți cum am fost eu cînd eram mică, așa că am exagerat – nevoia asta a fost a mea, nu a lor, ei ar fi fost mai bine dacă știam să pun limite. Alt motiv a fost acela că nu suportam eu ca ei să fie triști, să plîngă, să sufere. Durerea lor mă zdrobea, fiindcă eu însămi eram foarte durută, durerea mea deja era uriașă, or eu nu puteam sta nici cu durerea mea, fugeam de ea, îmi era imposibil să suport și durerea lor, așa că făceam tot posibilul să o evit, să o previn. Mecanismul ăsta de fugă de durere, de propria durere la care nu avem putere să ne uităm, ne face să nu suportăm nici durerea copiilor noștri.

4. Ce crezi că își dorește cel mai mult un copil de la mama lui?

Să îl iubească, exact așa cum este el, cu toate ale lui, fără să își dorească să îl schimbe, fără să proiecteze dorințele ei și neîmplinirile ei pe el. Și să fie fericită.

5. Poți să ne dai trei sfaturi prin care să-i oferim copilului ceea ce își dorește, referitor la răspunsul de mai sus?

Eu nu cred în sfaturi, așa că nu voi da sfaturi. Nimic nu mi se pare mai inutil decît sfatul: omul citește sau aude și trece mai departe, poate rumegă puțin cu raționalul, uită, face tot ce știe mai bine. Însă cred în poveste, în dezvăluire, în confesiune: astea pot atinge, da, o zonă mult mai importantă și predispusă la a fi mișcată.

O mamă fericită înseamnă pentru mine o mamă echilibrată, în acord cu sine, împăcată – nu o mamă care cîntă și dansează non-stop, nu genul acela de fericire, ca să mă fac bine înțeleasă. Copiii noștri au nevoie de noi să fim bine, ca să nu se simtă vinovați că există, că greșesc, ca să nu simtă nevoia să ia asupra lor durerea noastră nerezolvată, bolile noastre, problemele noastre. Copiii sunt niște bureți uriași, numai receptori, numai emoțional – cogniția lor, raționalul, se dezvoltă mai tîrziu, de obicei cînd sunt destul de tarați deja de problemele noastre. Buretele ăsta absoarbe tot ce vine spre el, conștient sau inconștient. Copilul nu știe rațional că mama e nefericită fiindcă tata a venit beat din nou, de exemplu. Simte și absoarbe doar nefericirea aia, pe care de multe ori o somatizează în boli, de exemplu, fiindcă corpul lui și emoționalul lui sunt în strînsă legătură. Nu știe că mama e depresivă fiindcă a avut un tată abuziv, de exemplu, vede doar și simte tristețea și se simte vinovat pentru ea, o ia asupra lui, fiindcă nu își poate explica rațional ce se întîmplă cu mama. Vrea să o facă bine, să o vadă bine, așa că se înhamă inconștient la a fi el cel care rezolvă problemele mamei. Am mai spus asta: suntem gata să jurăm că ne iubim copiii mai tare decît orice pe lume și că am face orice pentru ei, însă nu suficient încît să luăm decizia de a ne vindeca și a fi bine. Or, copiii noștri de asta au nevoie: de mame care sunt bine, ca să le permită și lor să fie bine.

Să fiu fericită/bine cu mine și să pot să îmi iubesc copilul exact așa cum este și cum are nevoie mi se par două condiții indisolubil legate. Nu pot lăsa copilul să fie cum e dacă sunt critică cu mine însămi. Ce nu accept la mine, ce nu a fost acceptat la mine de către propriii mei părinți, nu accept nici la copilul meu. Dacă mie nu îmi permit să fiu egoistă, de exemplu, mă va deranja teribil să văd că odrasla mea nu împarte jucăriile în parc, nu îi voi înțelege nevoia. Iubirea necondiționată e ceva ce este fluturat la nivel verbal pretutindeni, însă la o analiză nici măcar foarte amănunțită, pică, nu rezistă – este doar un construct. Cînd tu, mama, nu te iubești pe tine, cînd ești nemulțumită de tine, furioasă pe tine, nu te placi, te simți grasă, urîtă, bătrînă și plină de riduri, nu îți place profesia, nu te simți împlinită ci mai degrabă ratată – șansele să îi iubești și accepți pe alții așa cum sunt, fie ei și propriii copii, sunt destul de mici. Bașca, dacă ai fete, de exemplu, există o probabilitate măricică să le transmiți exact aceeași abordare față de sine pe care o ai și tu, pe care o vor oglindi întocmai.

Așadar, cu riscul de a deveni redundantă, repet: pentru ca copilul meu să fie bine (da, am făcut o cacofonie, intenționată, fiindcă cacofonia nu este o greșeală în limba română, e corect să mă exprim așa, incorect ar fi fost ca și, ca să evit cacofonia) e nevoie ca eu să fiu bine. Să mă înțeleg, să mă cunosc, să îmi înțeleg mecanismele de apărare și cum afectează ele viața mea și relațiile cu ceilalți (am scris pe larg despre asta în ultima mea carte), să îmi înțeleg mai ales condiționările și credințele limitative pe care fără să știu sau vreau le voi pasa copilului meu. Credința limitativă este acea certitudine cu care trăiesc, de cele mai multe ori moștenită de la genitori, din cadrul familiei extinse sau din cel social, și care îmi limitează (de aici și limitativă, desigur) opțiunile și viața. Uneori e foarte personală: femeile din familia noastră nu au noroc în dragoste poate fi o astfel de credință transmisă transgenerațional, care poate acționa ca o profeție autoîmplinitoare dacă nu o deconstruim și anihilăm în mod conștient. Alteori e mai generală: bărbații sunt niște monștri care te fac să suferi și profită de tine – o credință cu care am crescut majoritatea fetelor din generația mea. Care sunt șansele să fii fericită cu un bărbat cu adevărat, dacă tu de mică ai fost învățată să crezi una ca asta?

De asta e mare nevoie, în general, dar mai ales cînd devenim mame, de o gîndire autoreflexivă, de analiză continuă, fiindcă lucruri pe care le spunem fără să ne dăm seama, pe care le-am auzit și le-am integrat drept adevăruri personale, pot să ne încurce teribil viețile, atît ale noastre cît și ale copiilor noștri.

6. Cum ai descrie într-o frază mama echilibrată”?

Din punctul meu de vedere, o mamă echilibrată e o mamă care nu mai are pe sub veșminte răni supurînde, pe care copilul le poate atinge și deschide cu un gest nevinovat, cum e acela să se cațere în brațe sau să mîngîie.

7. Ce resurse și instrumente recomanzi pentru a deveni o mamă echilibrată?

Eu nu cred că există un singur mod sau doar un instrument, psihoterapia, în acest caz, pentru a fi bine. Vindecarea îmi pare a fi vîrful unui munte la care putem ajunge prin căi diferite, unele mai abrupte și grele, altele mai ocolite și facile. Mie mi s-a potrivit acest instrument, cel al analizei cu ajutorul unui psihoterapeut și al grupurilor, însă fiecare trebuie să găsească propria cale. Ce am aflat pe drumul acesta e că nu prea îl putem face singuri, e nevoie de un ghid ca să nu ne rătăcim. Așa că fiecare trebuie să își găsească propriul drum și propriul ghid. 😊

Mulțumesc mult Petronela Rotar, felicitări și mult succes în toate proiectele.

Cărțile Petronelei și articolele ei minunate le găsim pe www.petronelarotar.ro

Să ne fie de folos!

Angela